Revista avocatului gorjean

CONFERINȚA INTERNAȚIONALĂ INTERDISCIPLINARĂ

IMAS 2024

Organizată de Facultatea de Drept și Științe Economice Tg-Jiu din cadrul Universității Titu Maiorescu în parteneriat cu Baroul Gorj

PROVOCĂRILE AVOCATULUI CONTEMPORAN

Profesia de avocat, ca profesie liberală, este într-o continuă evoluție, confruntându-se cu diverse provocări în prezent. Ca avocați, ne încearcă pe de o parte nostalgia trecutului, a pledoariilor memorabile ale înaintașilor noștri, dar în egală măsură trebuie să fim ancorați în realitatea prezentului, cerințelor actuale, a conciziei care ni se pretinde în lucrările scrise sau pledoariile curente, totul datorându-se dorinței participanților la actul de justiție de a soluționa cât mai mult din punct de vedere cantitativ și cât mai repede litigiile în care suntem implicați. Trebuie așadar să privim în egală măsură și spre viitor, să identificăm provocările și vulnerabilitățile sistemului judiciar actual, căutând evident soluții la problemele juridice cu care ne confruntăm. Iată câteva aspecte relevante, care reliefează cu ce anume se confruntă avocatul contemporan:

Schimbările tehnologice: Activitatea juridică se transformă rapid datorită apariției inteligenței artificiale, a blockchain-ului și a altor tehnologii noi. Avocații trebuie să țină pasul cu aceste schimbări și să învețe cum să utilizeze aceste tehnologii în beneficiul clienților lor. Ignorarea acestei realități digitale, tehnologizate, îl va transforma pe avocat într-un profesionist învechit, neactualizat, pe cale de dispariție.
Globalizarea: Economia globală a dus la o creștere a litigiilor transfrontaliere. Avocații trebuie să fie familiarizați cu sistemele juridice din mai multe țări și să poată colabora cu avocați din întreaga lume pentru a putea rezolva litigiile cu elemente de extraneitate.
Concurența: Activitatea juridică este din ce în ce mai competitivă. Avocații trebuie să-și diferențieze firma și să ofere clienților servicii juridice de înaltă calitate la prețuri competitive, altfel riscă să fie excluși de pe piața serviciilor juridice mai devreme sau mai târziu, însă cu siguranță vor fi înlăturați.
Accesul la justiție: Mulți oameni nu au acces la reprezentare juridică din cauza costurilor ridicate. Avocații trebuie să găsească modalități de a-i atrage în propria clientelă, de a face serviciile lor accesibile, prin stabilirea unor abonamente juridice, eșalonări de plăți, alte facilități convenite de comun accord.
Schimbările sociale: Societatea se află într-o continuă schimbare, iar acest lucru duce la noi probleme juridice. Avocații trebuie să fie conștienți de aceste schimbări și să fie pregătiți să le abordeze.
Schimbarea de mentalitate a tuturor participanților la actul de justiție:

Noile coduri și reglementări legale aduc cu sine o necesitate de adaptare și schimbare

de mentalitate pentru avocați și justițiabili. Este important să fim la curent cu modificările legislative și să ne adaptăm la noile cerințe. Tocmai de aceea, un rol esențial, în afară de autoperfecționarea proprie prin studiul individual, îl are Instritutul Național pentru Pregătirea Profesională a Avocaților, prin conferințele organizate și materialele juridice distribuite. Avocații trebuie așadar să-și mențină cunoștințele juridice actualizate și să participe la cursuri de formare profesională pentru a-și dezvolta abilitățile și competențele.

Jurisprudența Curților Internaționale:

Avocații trebuie să fie familiarizați cu jurisprudența curților internaționale, precum Curtea de Justiție a Uniunii Europene (Curtea de la Luxemburg) și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea de la Strasbourg). Aceasta poate influența practica juridică la nivel național.

Colaborarea Interprofesională:

Într-o lume tot mai complexă, colaborarea între profesioniști din diferite domenii devine esențială. Avocații trebuie să colaboreze cu experți tehnici din alte domenii pentru a oferi soluții complete și eficiente clienților lor.

Extinderea ariei de activități:

Profesia de avocat nu va trebui să se limiteze doar la reprezentarea clienților în instanță. Avocații trebuie să rămână implicați în diverse activități, cum ar fi consultanța juridică, medierea, arbitrajul și alte servicii juridice specializate aducătoare de venituri.

Concluzionând, în ciuda acestor provocări, avocatura rămâne o profesie liberă, râvnită și plină de satisfacții, dar care necesită o abordare proactivă și adaptabilitate la schimbările din societate și legislație. Avocații joacă și vor juca un rol vital în menținerea Statului de drept și în protejarea drepturilor clienților lor, astfel că viitorul profesiei este sigur.

TEME DE DEZBATERE

DREPT CIVIL ȘI DREPT PROCESUAL CIVIL

1. Posibilitatea instanței de judecată de a dispune o altă măsură decât cea solicitată de reclamant prin cererea de chemare în judecată. Necesitatea formulării unei cereri reconvenționale într-o acțiune de garanție contra viciilor. Sfera de aplicare a art.1710 C.civ.

Dinu

Articolul 1710 C.civ. prevede:

„Efectele garanției

(1) În temeiul obligației vânzătorului de garanție contra viciilor, cumpărătorul poate obține, după caz:

a) înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia;
b) înlocuirea bunului vândut cu un bun de același fel, însă lipsit de vicii;
c) reducerea corespunzătoare a prețului;
d) rezoluțiunea vânzării.

(2) La cererea vânzătorului, instanța, ținând seama de gravitatea viciilor și de scopul pentru care contractul a fost încheiat, precum și de alte împrejurări, poate dispune o altă măsură prevăzută la alin.(1) decât cea solicitată de cumpărător”

- art.1710 C.civ. – obligația de garanție pentru vicii – alin.1 cumpărătorul (R) poate obține remediile de la a, b, c, d;

-alin.2 art.1710 C.civ. – cumpărătorul (R) ------CCJ-------- vânzător (P)

- La cererea Pârâtului------ instanța poate dispune altceva decât a solicitat Reclamantul

Întrebare: Este suficientă o simplă apărare din partea Pârâtului vs. necesară o cerere reconvențională din partea acestuia?

Opinie: nu este necesară o cerere reconvențională, este suficientă a simplă apărare din partea Pârâtului, întrucât acesta nu are ce pretenții proprii să formuleze față de Reclamant (art. 209 C.pr.civ.), iar instanța de judecată nici nu se învestește din oficiu și nici nu încalcă principiul disponibilității. În realitate instanța de judecată activează obligația de garanție contra viciilor. Ipotezele de la art.1710 alin.1 lit.a-d C.civ. sunt modalități de reparare a prejudiciului datorită viciilor. În realitate, cererea de chemare în judecată, chiar dacă este precizată pe unele dintre cele patru variante (a-d), în realitate are ca obiect obligarea Pârâtului la executarea garanției pentru vicii.

2. Cabinetul individual de avocat este subiect de drepturi și obligații civile, în nume propriu? Lipsa personalității juridice potrivit Legii nr.51/1995 și efectele în planul circuitului civil

Dinu

Cabinetul individul de avocat – formă de exercitare a profesiei de avocat, nu are personalitate juridică proprie (interpretare per a contrario art.6 alin.1 din Legea nr.51/1995:

„Societatea profesională cu răspundere limitată este o societate cu personalitate juridică, constituită în condițiile prevăzute de prezenta lege și de Statutul profesiei de avocat, prin asocierea a cel puțin 2 avocați definitivi, aflați în exercițiul profesiei, indiferent dacă dețin sau nu ori dacă aparțin sau nu unei alte forme de exercitare a profesiei”.

În privința patrimoniului formelor de exercitare a profesiei de avocat:

6 alin.3 din Legea nr.51/1995: „Societatea profesională cu răspundere limitată este titulară a unui patrimoniu propriu”
5 alin.6 din Legea nr.51/1995: „Cabinetele grupate, cabinetele asociate, societățile civile profesionale și societățile profesionale cu răspundere limitată pot avea și proprietate comună”.
181 alin.1 Statut: „Cabinetele individuale se pot grupa în scopul folosirii în comun a unui patrimoniu profesional și/sau a unor salariați”

Concluzie: cabinetul individual de avocatură poate avea un patrimoniu ---- individual sau de afectațiune profesională?

Credem că este un patrimoniu de afectațiune profesională, având în vedere următoarele texte:

181 alin.1 din Statut: „Cabinetele individuale se pot grupa în scopul folosirii în comun a unui patrimoniu profesional și/sau a unor salariați”
183 alin.1 din Statut: „Toate formele de exercitare a profesiei de avocat sunt supuse următoarelor principii: a)patrimoniul comun este afectat exclusiv activității profesionale și are regimul patrimoniului de afectațiune profesională”
192 alin.1 din Statut: „Cabinetele individuale se pot asocia în scopul exercitării în comun a profesiei. Asocierea nu poate restrânge drepturile avocaților asociați și nici nu poate aduce atingere drepturilor și obligațiilor aferente patrimoniului de afectațiune profesională al fiecărui cabinet intrat în asociere”.

Totuși, sunt reglementări incidente și în Codul civil (care au caracter de normă generală):

193 alin.1 C.civ.: „Persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil și răspunde pentru obligațiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel”
188 C.civ.: „Sunt persoane juridice entitățile prevăzute de lege, precum și orice alte organizații legal înființate care, deși nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condițiile prevăzute la art.187”
187 C.civ.: „Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit și moral, în acord cu interesul general”

Concluzii potrivit Codului civil:

Calitatea de persoană juridică nu este legată, în mod obligatoriu, de existența personalității juridice distincte;
Chiar dacă nu este declarată de lege persoană juridică (legal înființată) poate participa în nume propriu la circuitul civil.

Rezolvarea problemei constă în interpretarea art.187 C.civ. în cazul cabinetului de avocat: are organizare de sine-stătătoare (da... un avocat definitiv și, după caz, avocați colaboratori sau salarizați, secretariat, etc.) și un patrimoniu propriu afectat scopului pentru care a fost înființat (ar trebui asimilat patrimoniul de afectațiune cu patrimoniul propriu.)

3. Inadmisibilitatea partajului judiciar. Cazuri de partaj judiciar obligatoriu (partajul voluntar nu poate avea loc).

Dinu

-în cazul în care a operat uzucapiunea - art.675 C.civ.

-atunci când bunul/bunurile au format obiectul unui partaj voluntar ; partaj judiciar vs forța obligatorie a contractului de partaj;

-partajul bunurilor care constituie amintiri de familie – art.1142 alin.1 C.civ.; pot exista excepții?

-coproprietate forțată, proprietate periodică – art.671 alin.2 și 3 C.civ.

-art.674 C.civ. – problema lipsei capacității de exercițiu

-situația partajului făcut fără participarea tuturor coproprietarilor – art.684 alin.2 C.civ.

-situația împărțirii bunurilor succesorale, prin raportare la art.1144 alin.2 C.civ. și art.674 C.civ.

4. Formalități necesare partajului voluntar și judiciar:

Dinu

-forma autentică în cazul partajului voluntar: imobile (art.680 alin.2 C.civ.), mobile + imobile lichidarea/încetarea comunității matrimoniale (art.355 alin.1 C.civ.), mobile + imobile partajul în timpul regimului comunității de bunuri (art.358 alin.1 C.civ.)

-hotărârea judecătorească în cazul partajului judiciar (art.670 C.civ.)

-în cazul imobilelor – condiția înscrierii în cartea funciară a contractului de partaj sau a hotărârii de partaj – efect constitutiv, condiție de valabilitate sau de opozabilitate ? – art.680 alin.2 C.civ., art.995 alin.1 C.pr.civ.

5. Există autoritate de lucru judecat sub aspectul efectului pozitiv atunci când nu numai una din părți a participat la procesul în care a fost pronunțată hotărârea?

Briciu

Chestiunea:

În ce măsură unei părți care a participat în litigiul anterior i se poate opune (de către un terț față de acel litigiu) efectul pozitiv al autorității lucrului judecat, atașat unei chestiuni litigioase dezlegate în acel proces. Prin ipoteză, partea căreia i se opune în aceste condiții efectul pozitiv al autorității lucrului judecat a participat la litigiul inițial, a avut ocazia de a formula apărări și de a-și expune și proba punctul de vedere, iar față de ea, prima hotărâre produce efecte obligatorii (defavorabile). Aceste efecte defavorabile sunt invocate în noul proces de către un terț care nu a participat în procesul inițial, dar care se prevalează de o situație juridică identică ori similară cu cea a părții care a triumfat în primul proces. Este vorba despre așa-numitul efect reflex al autorității de lucru judecat.

În general, problema apare în cazul unor procese repetitive, caracterizate cu o multitudine de părți active și o singură parte pasivă (ex. acțiunile împotriva unui angajator sau a unei autorități, pentru motive similare).

Opinia:

trebuie făcută distincția dintre tranșarea aceleiași chestiuni litigioase și dezlegarea aceleiași chestiuni de drept. Deși asemănătoare, cele două noțiuni sunt diferite sub aspectul conținutului și efectelor.

Vorbim de identitate de chestiune litigioasă atunci când problema tranșată și cea repusă în discuție se referă la unul și același raport juridic și între aceleași părți, căci asta înseamnă ,,litigioasă” (într-un proces determinat între anumite părți).

Vorbim de identitate de chestiune de drept atunci când problema tranșată este identică sub aspect teoretic, dar în legătură cu raporturi juridice diferite. În acest ultim caz, ceea ce contează nu este autoritatea de lucru judecat, ci obligativitatea dezlegării anterioare, aceasta din urmă având un regim clar stabilit și circumscris dispozițiilor privind asigurarea unei practici judiciare unitare (titlul III, cartea II Cod procedură civilă)

nu se poate admite ca, prin extinderea jurisprudențială a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat (efectul reflex) și la alte raporturi juridice decât cele deduse primei judecăți, să se ajungă, pe cale ocolită, la un veritabil sistem de precedent jurisprudențial, străin tradiției continentale și totodată străin organizării noastre judiciare, ca și principiului separației puterilor în stat. Revine instanței supreme misiunea de a regla, pe calea recursului, a recursului în interesul legii și a dezlegării în prealabil a unor chestiuni de drept, divergențele jurisprudențiale existente cu privire la situații litigioase similare, neputând fi folosit în acest scop mecanismul autorității de lucru judecat, care operează doar inter partes.

6. Admisibilitatea ca probă a mijloacelor materiale. Condiția de a nu fi obținute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri prin raportare la art.74-75 C.civ.

Dinu

În privința mijloacelor materiale de probă admisibilitatea este condiționată cumulativ de a nu fi obținută prin încălcarea legii și a nu fi obținută prin încălcarea bunelor moravuri.

Obs.

În legătură cu prima condiționare, ar trebui analizat 74 C.civ. (atingeri aduse vieții private), în special pct. b, c, d, e; anumite fapte reprezintă atingeri aduse vieții private (ex: captarea ori utilizarea vocii sau imaginii unei persoane aflate într-un spațiu privat, fără acordul acesteia etc.)
Desigur, 74 trebuie coroborat cu art.75 C.civ. (limite) care arată că nu reprezintă o încălcare a legii atingerile care sunt permise de lege, convenții și pacte internaționale. În legătură cu aceasta, apreciem că nu poate fi considerată legală sub aspectul admisibilității ca probă în procesul civil simpla încadrare într-un caz de exonerare de răspunderea penală din cele prevăzute de art.226 alin.4 C.civ. Acestea au relevanță numai în ceea ce privește neangajarea răspunderii penale, dar nu reprezintă atingeri premise de lege in sensul art.75 C.civ.

7. Înscrisuri ce cuprind informații clasificate. Modul de acces al avocatului.

Briciu

Chestiunea

norma generală - art.252 alin.2 C.pr.civ.
norma specială - Legea nr.182/2002 privind protecția informațiilor clasificate (accesul la informații secrete de stat este permis numai în baza unei autorizații scrise, eliberate de conducătorul persoanei juridice care deține astfel de informații, după notificarea prealabilă a Oficiului Registrului National al Informațiilor Secrete de Stat; regula se aplică corespunzător și pentru secretele de serviciu).
în cazul înscrisurilor cuprinzând secrete comerciale, instanța poate dispune, după verificarea conținutului acestuia, măsuri de protejare (ex: acoperirea anumitor date; reținerea unui extras; anonimizare parțială)

Observație:

autorizația de acces la informații clasificate se va elibera exclusiv la cererea reprezentantului convențional, pentru fiecare cauză în parte, iar accesul acordat se circumscrie strict documentelor clasificate depuse în cadrul cauzei respective, potrivit nivelului de clasificare aferent, neexistând în acest moment o listă publică sau o evidență generală a avocaților deținători de certificat ORNISS, cu vocație de a studia documente clasificate în legătură cu care nu au formulat solicitarea de autorizare.

8. Compatibilitatea procedurii înscrierii în fals cu proceduri care au caracter urgent.

Briciu

Procedura înscrierii în fals nu este compatibilă cu procedurile urgente, precum ordonanța președințială, ordonanța de plată, suspendarea executării etc.

Principiul celerității este aplicabil și cererii de deschidere a procedurii insolvenței cu privire la care legiuitorul a stabilit dovada cu înscrisuri a creanței certe. Or, procedura privind verificarea înscrisului denunțat ca fals presupune fie suspendarea procesului și sesizarea parchetului, fie cercetarea falsului de instanța civilă, măsuri ce contravin principiului celerității. (Curtea de Apel Craiova, secția a II a civilă, decizia nr. 996 din 17 decembrie 2019, SJ nr.6/2020, p.15).

9. Ce prevalează – autoritatea de lucru judecat sau obligativitatea unei hotărâri date de ÎCCJ în dezlegarea unei chestiuni de drept?

Briciu

Chestiunea:

Dacă din interpretarea coroborată a art.521 alin.(3) Cod procedură civilă și a art.431 alin.(2) Cod procedură civilă reiese că în situația unui concurs între efectul pozitiv al autorității de lucru judecat și caracterul obligatoriu al deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție vizând dezlegarea dată unei probleme de drept, în situația în care ambele sunt incidente într-un proces, dar soluționează în mod diferit o problemă de drept, are prioritate de aplicare autoritatea de lucru judecat sau dezlegarea obligatorie a instanței supreme?

Opinia:

în cazul sesizării în prealabil pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, nu se pune problema ca efectul obligatoriu erga omnes al deciziei Înaltei Curți să invalideze efectele autorității de lucru judecat atașate unei hotărâri definitive, chiar dacă aceasta a dezlegat în sens contrar chestiunea de drept asupra căreia s-a pronunțat Înalta Curte prin hotărârea de principiu. În această ordine de idei, nu prezintă relevanță dacă hotărârea de principiu respectivă este sau nu anterioară hotărârii intrate în autoritatea de lucru judecat. Dacă este anterioară, atunci hotărârea definitivă este, eventual, afectată de un viciu de nelegalitate (prin neluarea în considerare a unei interpretării obligatorii), dar prin epuizarea căilor de atac prevăzute de lege, respectiva hotărâre a devenit obligatorie și a intrat în autoritate de lucru judecat. Dacă este ulterioară, cu atât mai mult nu se pune problema lipsirii de efecte a hotărârii definitive anterioare; nimic din dispozițiile art. 521 C.pr.civ. nu autorizează reținerea unui asemenea efect retroactiv exorbitant, care de altfel ar fi contrar securității raporturilor juridice, cerință esențială a art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Nici recursul în interesul legii și nici sesizarea în prealabil pentru dezlegarea unei chestiuni de drept nu au nimic din valențele fostului recurs în anulare ori ale recursului în casație;
De altfel, apreciem că aceeași este soluția și în cazul unei ipoteze ușor diferite, respectiv aceea în care există autoritate de lucru judecat în interiorul procesului. Astfel, bunăoară, dacă instanța de recurs dispune casarea cu trimitere ori cu reținere, dezlegarea dată problemelor de drept prin decizia sa definitivă este obligatorie pentru instanța care rejudecă fondul (art.501 C.pr.civ.). Această obligativitate, rezultată din funcția normativă a recursului în casație și din autoritatea de lucru judecat atașată deciziei de casare, nu poate fi înlăturată în cazul în care, între timp, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra aceleiași probleme de drept printr-o hotărâre de principiu cu efect contrar. Această soluție este prevăzută expres de art.517 alin.2 C.pr.civ. în cazul recursului în interesul legii, dar ea se aplică întocmai și în contextul normativ al art. 521 C.pr.civ., pentru rațiunile deja explicitate.

10. Care sunt consecințele neinvocării de către prima instanță a prevederilor art.78 alin.2 C.pr.civ. privind necesitatea introducerii în cauză a terților?

Briciu

Este fără discuție că în cazul art.78 alin.1 C.pr.civ., instanța de apel poate invoca din oficiu neîndeplinirea de către prima instanță a obligației de a introduce în cauză terțul.

Există discuții dacă instanța de apel poate invoca din oficiu și nerespectarea art.78 alin.2 C.pr.civ., ȋn sensul că prima instanță nu a pus în discuție necesitatea introducerii în cauză a terțului, deși aceasta decurge din natura raporturilor deduse judecății (ex: se solicită nulitatea absolută și totală a unui act încheiat între mai multe persoane, caz în care participarea la proces a tuturor semnatarilor reprezintă o necesitate impusă de natura raportului dedus judecății). Într-o opinie, în acest caz, nici părțile și nici instanța de control judiciar, din oficiu, nu ar putea invoca direct în căile de atac faptul că instanța nu a pus în discuția părților introducerea în cauză a terțului. Totuși, în ceea ce ne privește, apreciind, așa cum deja am arătat, că și în cazul art.78 alin.2 C.pr.civ. ne aflăm în prezența unui litisconsorțiu procesual necesar (nedublat însă de un drept de inițiativă directă a instanței), norma încălcată este tot de ordine publică. Aceasta conduce la ideea că și în acest caz instanța, în calea de atac, ar putea invoca din oficiu acest viciu legat de cadrul procesual urmat la prima instanță.

În cazul în care instanța de apel va anula hotărârea pentru nerespectarea art.78 alin.1 C.pr.civ. sau alin.2, după caz, se ridică problema ce soluție va pronunța după anulare?

Practica judiciară pare a îmbrățișa cu ușurință soluția trimiterii spre rejudecare.

Soluția pare echitabilă din perspectiva terțului, care nu este în apel și nu își poate exprima poziția dacă dorește să se reia judecata la prima instanță sau să se evoce fondul direct în apel, iar logica ar impune o protejare a drepturilor acestuia. Cu toate acestea, dacă apelantul sau intimatul nu au solicitat trimiterea spre rejudecare, nu ar exista temei legal pentru trimiterea spre rejudecare. Este exclus din punctul meu de vedere ca terțul să fie obligat să accepte evocarea fondului direct în apel, soluție care nu ar fi concordantă cu ansamblul reglementării.

În realitate, se pare că practica se orientează greșit și pentru acest motiv nu mai găsește soluții în textul art.480 alin.3 C.pr.civ. Este posibil ca soluția corectă să o reprezinte abordarea situației prin aplicarea art.480 alin.6 C.pr.civ., deoarece, în definitiv, prima instanța a judecat în fond, iar terțul nu este chiar în situația ,,părții necitate” de la alin.3 pentru că nu a ajuns ,,parte”. Dacă acceptăm că în realitate, se aplică art.480 alin.6 C.pr.civ., atunci soluția pentru nerespectarea unui litisconsorțiu procesual obligatoriu este admiterea apelului, anularea hotărârii și rejudecarea cauzei în sensul respingerii cererii fără o analiză în fond.

11. Ce reprezintă cheltuiala de judecată? Ce anume poate fi introdus în cadrul cheltuielilor de judecată și ce anume nu este primit.

Briciu

Onorariul expertului consilier al părții reprezintă o cheltuială pentru buna desfășurare a procesului, fiind astfel inclus în categoria cheltuielilor de judecată, în accepțiunea dată acestora de dispozițiile art. 451 alin. (1) C. proc. civ.

Onorariul expertului consilier al părții poate reprezenta o cheltuială pentru buna desfășurare a procesului, aspect asupra căruia instanța învestită cu soluționarea cauzei urmează să aprecieze de la caz la caz. Având în vedere calitatea de consilier al părții pe care o dobândește expertul desemnat conform art.330 alin.(5) C.pr.civ., onorariul acestuia va fi acordat, în măsura în care instanța va aprecia în acest sens, în temeiul art.451 alin.(1) C.pr.civ., cu titlu de ,,alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului”.(Decizia nr. 1610 din 12 iunie 2015 pronunțată în recurs de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect angajarea răspunderii furnizorului de servicii ale societății informaționale)

Sumele de bani reprezentând indemnizația de delegare a consilierului juridic și contravaloarea salariului încasat de acesta în zilele în care s-a deplasat la instanță pentru termenele de judecată ale dosarului nu constituie cheltuieli efectuate exclusiv în considerarea procesului judiciar, ci drepturi salariale pe care angajatorul le achită propriului salariat în exercitarea sarcinilor sale de serviciu, astfel că acestea excedă noțiunii de cheltuieli de judecată astfel cum aceasta este reglementată de legislația procesual civilă. În conformitate cu art.3 alin.2 din Legea nr.514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic, consilierul juridic angajat în muncă are statut de salariat, având, printre alte atribuții, și pe aceea de a asigura reprezentarea juridică persoanei cu care are raporturi de muncă. În consecință, consilierul juridic este un salariat care își desfășoară activitatea conform contractului de muncă și fișei postului și este ținut de obligația asumată de a-și îndeplini atribuțiile ce îi revin. În aceste atribuții este inclusă și obligația de reprezentare juridică a societății în procesele cu terții, iar obligația angajatorului de plată a drepturilor salariale nu își are izvorul în aceste litigii, ci derivă din raportul juridic de muncă. (Decizia nr.46 din 20 ianuarie 2016 pronunțată în recurs de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect cerere în pretenții)

Sumele achitate de către creditor în vederea punerii în întârziere a debitorului sunt suportate de către pârât cu titlu de cheltuieli de judecată.

12. Dovada cheltuielilor de judecată în cazul onorariului de avocat.

Briciu
Dovada cheltuielilor. Factura fiscală

Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că, din interpretarea prevederilor art.274 C.pr.civ. vechi (art.452, 453 Noul C.pr.civ.), rezultă că partea care a câștigat procesul poate beneficia de acordarea cheltuielilor de judecată pe care a dovedit că le-a făcut. În speță, Înalta Curte a reținut că factura fiscală depusă în recurs de apărătorul intimatei-pârâte în justificarea cheltuielilor de judecată solicitate nu face dovada plății respectivei sume de către intimata-pârâtă, constituindu-se, în fapt, într-un înscris care statuează nașterea unui drept de creanță și nu a plății, astfel că se impune respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată. (Decizia nr.878 din 25 martie 2015 pronunțată în recurs de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect cerere acordare cheltuieli de judecată);

Dovezi depuse direct în apel.

Judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție au apreciat (în cuprinsul Deciziei nr.448 din 21 ianuarie 2011 pronunțată în recurs de Secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect restituirea în natură a unui imobil în temeiul Legii nr. 10/2001) că, prevederile art.295 alin.(2) C.pr.civ. dau posibilitatea instanței de apel să refacă sau să completeze probele administrate la prima instanță, dacă apreciază că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, iar dispozițiile art.287 alin.(1) pct.4 C.pr.civ prevăd posibilitatea atașării la cererea de apel a unor înscrisuri considerate de parte ca utile soluționării pricinii sale, acestea rămânând dobândite cauzei. Cum, în speță, reclamantul a anexat motivelor de apel factura fiscală și chitanța de achitare a cheltuielilor de judecată efectuate în fața primei instanțe, Înalta Curte a considerat nelegală soluția instanței de apel care a respins acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în prima etapă procesuală pe motiv că dovada achitării acestora nu a fost depusă în dosarul instanței de fond. Prin urmare, Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamant, a modificat în parte decizia recurată, în sensul admiterii apelului reclamantului, în temeiul art.296 C.pr.civ., cu consecința schimbării în parte a sentinței primei instanțe și a inserării obligării pârâtului la achitarea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în primă instanță.

13. Acordarea, reducerea, omisiunea de a se pronunța sau simpla eroare asupra cheltuielilor de judecată

Briciu

(ex. instanța admite în parte cererea – cum proporționalizează acordarea cheltuielilor?; situația cheltuielilor intervenientului accesoriu sau ale chematului în garanție; instanța decide admiterea cererii privind cheltuielile de judecată, dar suma din dispozitiv nu reflectă toate cheltuielile din dosar – completare, lămurire sau îndreptare ?)

Cheltuieli de judecată. Executare în timpul procesului.

Este întemeiată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamant în situația în care pârâtul își îndeplinește obligațiile în timpul judecății, întrucât în plata cheltuielilor judiciare intră atât cheltuielile făcute anterior introducerii cererii de chemare în judecată, în faza formulării plângerii prealabile, care se află în strânsă legătură cu judecata, cât și cheltuielile făcute în timpul judecății, neputându-se transfera vinovăția pârâtului, care a constat în nerezolvarea cererii reclamantei într-un termen rezonabil. (Decizia nr.2203 din 17 aprilie 2019 pronunțată de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție)

Cheltuieli de judecată. Chemați în garanție.

În cazul în care cererile de chemare în garanție formulate de pârât au fost respinse ca o consecință a respingerii cererii de chemare în judecată, din interpretarea și aplicarea prevederilor art.274 alin.(1) C.pr.civ. vechi (art.453 alin.1 Noul C.pr.civ.) rezultă că este corectă soluția instanței de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în favoarea chemaților în garanție, având în vedere faptul că raportul juridic de drept procesual s-a legat doar între pârât și terțele persoane chemate în garanție, neexistând un raport juridic procesual direct între reclamant și chemații în garanție, întrucât pretențiile reclamantului nu au vizat obligarea acestora din urmă la o anumită conduită. (Decizia nr.526 din 10 martie 2016 pronunțată în recurs de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect constatare nulitate absolută decizii de expropriere).

completare sau îndreptare?

În ipoteza în care instanța s-a pronunțat asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, omițând însă să se pronunțe cu privire la unele sume solicitate cu acest titlu, partea are deschisă calea îndreptării hotărârii judecătorești prevăzută de art.442 C.pr.civ. În motivarea soluției, s-a reținut că, indiferent de categoriile de cheltuieli pe care le cuprinde, creanța având ca obiect cheltuielile de judecată este una singură, astfel că omisiunea instanței de a se pronunța cu privire la unele dintre aceste cheltuieli trebuie calificată, după caz, ca o eroare sau omisiune în sensul dispozițiilor art.442 alin.1 C.pr.civ. (minută de practică neunitară, București, 2017).

dimensionarea cheltuielilor

Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că, în privința onorariului de avocat, admiterea în parte a pretențiilor nu are drept consecință obligatorie reducerea lui, întrucât în afara valorii obiectului pricinii instanța apreciază și în funcție de prestația, respectiv munca îndeplinită de avocat. În schimb, dimensionarea cheltuielilor de judecată în funcție de pretențiile admise se realizează în privința taxei judiciare de timbru, care chiar dacă a fost plătită la valoarea pretențiilor formulate inițial, aceasta este suportată de partea adversă în limitele în care a căzut în pretenții. Înalta Curte a mai reținut că formularea în recurs a unor critici referitoare reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului, fiind o chestiune de apreciere (iar nu de nelegalitate), ea cade în competența instanței în fața căreia a avut loc prestația avocatului, fără a putea face obiect al controlului de legalitate în recurs. (Decizia nr. 2075 din 7 octombrie 2015 pronunțată în recurs de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect pretenții).

critica faptului că instanța nu a redus cheltuielile.

Nu s-ar putea susține că solicitarea de reducere a onorariului avocațial formulată prin calea de atac a apelului ar fi o cerere nouă, inadmisibilă potrivit art.478 alin.3 C.pr.civ.

Cererea de reducere a onorariului avocațial nu are natura juridică a unei pretenții noi, prohibite în apel potrivit art.478 alin.3 C.pr.civ., ci constituie o veritabilă apărare de fond menită a combate cererea părții potrivnice de obligare la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocațial (minută de practică neunitară, Pitești 2019).

14. Poprirea. Validarea popririi. Aspecte de drept procesual

Briciu

Fonduri care sunt supuse unei ,,afectațiuni speciale” și nu pot fi poprite;

Efectele hotărârii de validare a popririi; produce efecte pentru toți creditorii care au înființat poprire sau numai pentru cel care a cerut validarea?

Cum continuă executarea față de terțul poprit împotriva căruia s-a obținut validarea popririi?

Opinie:

Suma depusă de debitor cu titlu de cauțiune în alt dosar – este afectată despăgubirii celui împotriva căruia s-a luat măsura, dar afectațiunea este temporară și condiționată (art.1061 C.pr.civ.).

Sumele aflate în contul de consemnațiuni al executorului judecătoresc, urmare a unei executări silite, pot fi poprite de creditorii creditorilor urmăritori? - art.873, art.878 coroborat cu art.657 C.pr.civ.

Sumele din salarii sau alte venituri cu regim special (art.727 și urm. C.pr.civ.) – limitările sunt aplicabile numai în cazul popririi asupra plătitorului acestor sume sau se extinde și după ce au fost încasate și se află în conturile debitorului?

Sumele reprezentând credite nerambursabile ori finanțări – poprirea este interzisă numai în ceea ce privește sursa de finanțare, iar nu și după ce sumele au ajuns la destinatarul finanțării!

Sumele aflate la dispoziția debitorului în baza unui card de credit sau în baza deschiderii unei linii de credit - aceste sume sunt disponibile pentru debitor numai în limitele contractului de credit, ceea ce le face nesusceptibile de poprire în condițiile în care sunt protejate contractual.

Acțiunile, părțile sociale – sunt susceptibile de urmărire mobiliară, iar nu de poprire (art.757 C.civ.).

Hotărârea de validare a popririi produce efectele unei cesiuni de creanță în folosul:

creditorului urmăritor care a solicitat validarea,
creditorilor intervenienți în procedura de executare,
creditorilor care au înființat popriri și au solicitat validarea popririi sau au formulat cereri de intervenție principală în procedura de validare a popririi.

Hotărârea de validare nu are efecte față de:

Creditorii urmăritori care nu au solicitat validarea popririi și nu au formulat cereri de intervenție principală.
În executarea hotărârii de validare, executorul inițial rămâne competent, dar trebuie să solicite încheiere de încuviințare a executării.
Creditorul care a obținut validarea popririi nu pierde creanța contra debitorului; aceasta este sub condiție suspensivă; reluarea executării contra debitorului se face în baza titlului inițial.

15. Executarea obligațiilor de a face sau a nu face

Briciu

Atunci când, potrivit art.903 C.pr.civ., creditorul este autorizat să efectueze o lucrare, ce se întâmplă când acesta nu are fonduri suficiente pentru a avansa costurile lucrării (demolare, construire etc.)?

Opinie:

Potrivit art.904 (Executarea obligației de a face) ,,Dacă debitorul refuză să îndeplinească o obligație de a face cuprinsă într-un titlu executoriu, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării, creditorul poate fi autorizat de instanța de executare, prin încheiere executorie, dată cu citarea părților, să o îndeplinească el însuși sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului.”

Aparent, creditorul trebuie să avanseze sumele necesare lucrării, urmând să le recupereze de la debitor, conform art.903 C.pr.civ.

Totuși, uneori avansarea de către creditor a acestor sume este dificilă sau chiar imposibilă (ex. atunci când obligația de a face presupune demolarea unei construcții complexe sau când presupune chiar readucerea unor lucrări în starea anterioară). În acest caz, se pune problema dacă creditorul poate obține (și cum anume) sumele necesare lucrării în avans de la debitorul obligației de face.

În opinia mea, dispozițiile art.903 C.pr.civ. nu interzic ca atunci când avansarea de către creditor a cheltuielilor pentru realizarea obligației de a face ar fi prea oneroasă, acesta să poată obține executarea sumelor necesare de la debitor. În acest caz, pe bază de devize, executorul judecătoresc emite o încheiere executorie care stabilește suma necesară pentru realizarea lucrărilor (ex.demolarea unei clădiri sau readucerea acesteia în starea inițială). În baza acestei încheieri executorul judecătoresc va urmări pe debitor și după ce va obține suma necesară pentru plata lucrării o va remite creditorului pentru a onora respectiva plată către terțul care execută lucrările.

16. Încetarea executării silite pentru imposibilitatea valorificării bunurilor.

Briciu

Art.705 alin.(1) C.pr.civ.

„În cazurile prevăzute la art.703 alin.(1) pct.2 ( executarea nu mai poate fi efectuată ori continuată din cauza lipsei de bunuri urmăribile sau a unei imposibilități de valorificare a unor astfel de bunuri) se poate cere reluarea executării silite, înăuntrul termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită”

Art.709 C.pr.civ.

„(1) Cursul prescripției se întrerupe :

….

pe data depunerii cererii de executare, însoțită de titlul executoriu, chiar dacă a fost adresată unui organ de executare necompetent;….4. pe data îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de executare; 5. pe data depunerii cererii de reluare a executării;…..

După întrerupere, începe să curgă un nou termen de prescripție;

Prescripția nu este întreruptă dacă executarea silită a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea”.

Chestiunea:

Care este momentul de la care curge termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită în cazul încetării executării silite conform art.703 alin.(1) pct.2 C.pr.civ. ?

Ultimul act de executare efectuat sau încheierea de încetare a executării?

Încheierea de încetare a executării este asimilată actelor de executare?

Relevanța practică a chestiunii:

Dacă încheierea de încetare a executării emisa conform art.703 alin.(1) pct.2 C.pr.civ. nu este asimilată unui act de executare pot apărea opinii diferite cu privire la momentul de la care curge termenul de prescripție pentru reluarea executării.

Opinie:

Opinia într-o variantă de interpretare (V1)

Încheierea de încetare este asimilată actului de executare deoarece, în ceea ce privește prescripția, noțiunea de act de executare are o accepțiune mai largă, respectiv aceea de activitate în legătură cu executarea.

Temeiul formal: art.656 alin.(1) C.pr.civ.

Temeiul conceptual: Plen Tribunalul Suprem decizia de îndrumare nr.5/1966 – extinde noțiunea de act începător de executare și pentru cererea de executare.

Opinia într-o altă variantă de interpretare (V2)

Nu contează dacă încheierea de încetare a executării este sau nu asimilată actului de executare deoarece:

-nu ne interesează efectul întreruptiv prevăzut la art.709 pct.5 (data îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de executare), ci interesează efectul întreruptiv prevăzut la art.709 pct.2 (data depunerii cererii de executare, însoțită de titlul executoriu, chiar dacă a fost adresată unui organ de executare necompetent).

-efectul întreruptiv al cererii de executare nu încetează instantaneu, începând să curgă de îndată un nou termen de prescripție.

Concluzie - efectul întreruptiv și condiționat al cererii de executare durează până la data încetării executării silite, data la care: fie se șterge retroactiv; fie se definitivează și începe să curgă un nou termen (în cazul art.703 alin.2).

Observație

În pofida opiniei de la pct.2 de mai sus, există și o opinie care reiese dintr-o minută de practică neunitară care tinde către ideea că prescripția dreptului de a obține executarea curge de la fiecare act de executare în parte, chiar și în cursul procedurii execuționale. Desigur, această soluție nu este obligatorie, dar pentru că provine din sfera instanțelor o redau mai jos:

„actele de executare silită, efectuate într-un dosar execuțional în cadrul căruia s-a dispus încetarea executării silite potrivit art. 703 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., au aptitudinea de a întrerupe cursul termenului prescripției dreptului de a cere executarea silită, efect întreruptiv ce poate fi valorificat ulterior, dacă creditorul se adresează altui executor judecătoresc pentru realizarea pe cale silită a creanței sale.”

Baroul Gorj

prin decan av.Groza Constantin

*pe baza materialelor puse la dispoziție de cadrele didactice ale Facultății de Drept București

prof.univ.dr.Traian Briciu

conf.univ.dr.Claudiu Dinu